Un an mai tarziu

Nu imi vine sa cred ca a trecut un an de cand nu am mai scris nimic aici. E ingrozitor; am lasat blogul sa se stinga usor. Se pare ca nu a mai avut loc in viata mea, pe langa toate schimbarile care au avut loc.
Ultimul post era despre cum "mi-am gasit si eu nasul/nasii" in sfarsit! Si ce nasi mi-am gasit. Sa-mi traiasca! :)
De un an de zile, am alt loc de munca (ca sa povestesc despre pentru asta ar trebui un blog separat - colegii stiu de ce), am asistat la bucuria prietenilor mei, care si-au marit familiile, fie prin casatorie fie prin aducerea pe lume a unor minunati copii (capitolul asta inca nu s-a incheiat), am organizat o nunta, am organizat o luna de miere, am facut planuri, le-am dus pana la capat, le-am schimbat si apoi am mai facut altele.
M-am bucurat de viata alaturi de familie si prieteni. Cel mai important este ca mi-am facut si eu, oficial, familia mea. Asa ca din toamna sunt (o) doamna! :)
Maine poimaine o sa trebuiasca sa pun poze de la Craciun. Doamne, cum zboara timpul! Craciunul trecut a venit cu vesti foarte bune, sper ca si acesta sa fie la fel de fericit! La fel doresc tuturor! Sarbatori fericite!

Iar familiei si prietenilor care au fost alaturi de noi tot anul ce a trecut, le multumesc din inima!! Va iubesc! Prezenta voastra in viata mea, a noastra, conteaza cel mai mult!

Cum?! Deja?!

Este 1 octombrie. Deja?! Imi zice si mie cineva unde se duce timpul asta?! Unde se grabeste?!

Parca abia a trecut Pastele si deja maine-poimaine incepem pregatirile pentru Craciun. Probabil nu putin au inceput deja sa se intereseze de pachete de vacanta pentru sarbatorile de iarna.

Mie nu imi vine sa cred cat de repede trece timpul. Si cat de mult se pot schimba lucrurile pe masura ce mai rupem o fila din calendar.

Faceam zilele trecute o retrospectiva, impreuna cu o prietena. Acum 2 ani, abia ma angajasem, intr-o firma mica, dar care la momentul respectiv promitea multe. intrasem in cel mai tare colectiv pe care il avusem pana atunci la servici. Iesem cu totii, inclusiv sefii, la un cocktail (;) dupa program, aveam incredere unii in ceilalti. Nimeni nu era frustrat, nimeni nu urla, nu tipa, nu facea urat. Toate se rezolvau mai devreme sau mai tarziu, dar fara spume in coltul gurii.

Team bulding-ul se facea, seara, in barul nou deschis de sef in colaborare cu una dintre colege. Era si stres, dar era si viata buna. Se compensau una pe alta foarte bine.

Am crescut mult in perioada aceea. Am invatat ca te poti simti intr-o mare incurcatura, cand seful te priveste mai lung decat ti-ai fi putut vreodata inchipui. Am invatat cum e sa iesi din incurcatura asta, si am invatat sa respect omul care stie sa fie fair play si dupa un refuz. Dar in acelasi timp, am invatat ca mai devreme sau mai tarziu toata lumea o trage pe turta lui. Fiecare trage pentru interesul propriu uitand sau alegand sa uite de interesele colective. Am invatat ca atunci cand "imi merge mie bine, te descurci tu singur". Am invatat ca strica sa fii "prea om" pentru prea mult timp.

Doi ani mai tarziu?! Firma s-a inchis. Din 3 actionari, unul nu mai avea putere sa lupte si a ales sa renunte in cel mai urat mod cu putinta, unul voia dar nu avea cu ce sau cu cine, pentru ca al treilea avea cu ce, putea, dar pur si simplu "avea turta lui mai mare" in alta parte asa ca nu il mai interesa.

Barul?! N-a mers, asa ca s-a inchis cu o pierdere de multe zeci de mii de euro. Au!!

Noi, colegii?! Ne auzim o data la cateva luni. Atat de rau imi pare ca cel care ar fi putut sa faca mai mult a renuntat la tot, a ales sa uite de vise, a ales ca viata e prea grea si... a plecat dintre noi. Cutremurator.