Ieri a nins prima oară iarna asta! Deși drumurile sunt in marea lor majoritate închise sau foarte greu de circulat pe ele, mie îmi place mult de tot. E zăpada la care visam de ani de zile. E superb. Ieri dimineață, când m-am trezit și am dat la o parte draperiile am avut surpriza să văd alb în fața ochilor. A nins de ieri fără oprire. Îmi place de mor!! Visam eu la un Crăciun alb, și se pare că sunt foarte aproape să îl am.
Dar ziua de ieri a fost una specială din mai multe motive: ieri m-am întors la grădiniță(e). Obișnuită deja să alerg între două nunți, aseară am alergat între două.. grădinițe; adică două serbări date de grupa mică și grupa mijlocie pentru, desigur, Moș Crăciun! La câțiva kilometri distanță, dar și începând la o diferență de doar jumătate de oră, îți zic, nu a fost o sarcină ușoară să ajung la amandouă. Alergând prin viscol (nu foarte mult, desigur) cu un copil , răcit, de 4 ani, cu teama să nu întârzii (mai mult el decât eu), nu e deloc amuzant.
Ajungem: sala e plină, copii pe scenă, părinti pe scaune, mai să înceapă serbarea. Uităm de 'rușine' și îl schimbăm pe micuț, acolo pe o masă. Oricum, era prea multă lume să ne observe cineva.
Începe serbarea! În primul act el nu intră; nu are rol. E bine! Așa are timp să se obișnuiască cu atmosfera. Am avut ceva emoții, ținând cont că la serbarea de anul trecut nu a vrut să spună poezia, nu a vrut decât acasă. Mă rog, până la urmă, după 'încălzirea' de rigoare și-a revenit.
Am avut timp să stăm, să admirăm și să filmăm două dansuri, pentru că era deja târziu. Trebuia să ajungem la serbarea nepoțelului meu, Mario. Era prima lui serbare, așa ca nu puteam lipsi pentru nimic în lume.
Traficul era îngrozitor!! Se circula.. mai mult.. nu! Întârziem, dar intr-un final ajungem și.. găsim ușile încuiate. Într-un final ne deschide cineva așa că fug până la etajul doi, rugându-mă să nu fi pierdut prea mult. Dar Doamne-Doamne e mare, cum bag capul pe ușă, imi văd voinicul și pe doamna educatoare, care strigă numelele piticului ce urma să-și recite poezia: Diaconu Mario. Pe cuvânt că am avut emoții. Simțeam cum inima îmi bate din ce în ce mai tare. Dar nu aveam de ce, piticul meu s-a descurcat de minune. Nu puteam fi mai mândră de el, nici dacă îl făceam eu!
A fost frumos, au cântat, au dansat (m-a mirat cât de bine știa pașii și fiecare mișcare care urma) și totul a fost bine. A venit chiar și Moș Crăciun! Aici aveam din nou emoții, pentru că știam că îi era un pic teamă de uriașul îmbrăcat în roșu. Dar a fost bine, chiar foarte bine și îi multumesc lui Dumnezeu că le-a aranjat în așa fel încat să fim în două locuri în același timp. Eu așa am simțit.
Dar ziua de ieri a fost una specială din mai multe motive: ieri m-am întors la grădiniță(e). Obișnuită deja să alerg între două nunți, aseară am alergat între două.. grădinițe; adică două serbări date de grupa mică și grupa mijlocie pentru, desigur, Moș Crăciun! La câțiva kilometri distanță, dar și începând la o diferență de doar jumătate de oră, îți zic, nu a fost o sarcină ușoară să ajung la amandouă. Alergând prin viscol (nu foarte mult, desigur) cu un copil , răcit, de 4 ani, cu teama să nu întârzii (mai mult el decât eu), nu e deloc amuzant.
Ajungem: sala e plină, copii pe scenă, părinti pe scaune, mai să înceapă serbarea. Uităm de 'rușine' și îl schimbăm pe micuț, acolo pe o masă. Oricum, era prea multă lume să ne observe cineva.
Începe serbarea! În primul act el nu intră; nu are rol. E bine! Așa are timp să se obișnuiască cu atmosfera. Am avut ceva emoții, ținând cont că la serbarea de anul trecut nu a vrut să spună poezia, nu a vrut decât acasă. Mă rog, până la urmă, după 'încălzirea' de rigoare și-a revenit.
Am avut timp să stăm, să admirăm și să filmăm două dansuri, pentru că era deja târziu. Trebuia să ajungem la serbarea nepoțelului meu, Mario. Era prima lui serbare, așa ca nu puteam lipsi pentru nimic în lume.
Traficul era îngrozitor!! Se circula.. mai mult.. nu! Întârziem, dar intr-un final ajungem și.. găsim ușile încuiate. Într-un final ne deschide cineva așa că fug până la etajul doi, rugându-mă să nu fi pierdut prea mult. Dar Doamne-Doamne e mare, cum bag capul pe ușă, imi văd voinicul și pe doamna educatoare, care strigă numelele piticului ce urma să-și recite poezia: Diaconu Mario. Pe cuvânt că am avut emoții. Simțeam cum inima îmi bate din ce în ce mai tare. Dar nu aveam de ce, piticul meu s-a descurcat de minune. Nu puteam fi mai mândră de el, nici dacă îl făceam eu!
A fost frumos, au cântat, au dansat (m-a mirat cât de bine știa pașii și fiecare mișcare care urma) și totul a fost bine. A venit chiar și Moș Crăciun! Aici aveam din nou emoții, pentru că știam că îi era un pic teamă de uriașul îmbrăcat în roșu. Dar a fost bine, chiar foarte bine și îi multumesc lui Dumnezeu că le-a aranjat în așa fel încat să fim în două locuri în același timp. Eu așa am simțit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu